Mihai Drișcu Elogiul, profesionismului

Există, în paginile consacrate de Gaston Bachelard gravorului - poetul mîinii o afirmație foarte interesantă prin caracterul ei tranșant: gravura este, dintre toate artele, aceea care nu poate înșela. Tentativa unei lecturi orientate, parcurgerea regresivă a procesului de expresie către etapele anterioare stadiului final, de competiție a materiei albe și a materiei negre conduce, în cazul gravurii abstracte și semifigurative a lui Bencsik János - indiferent de tehnicile pe care le folosește - la deplina verificare în sens pozitiv, a afirmației amintite.

Kézirat

Tehnica, s-a spus, este o invenție perpetuă. În acest sens, modul în care Bencsik știe să-și transpună desenele, ideile prime, evitînd „transpunerea oarbă”, este de cele mai multe ori, exemplar. El dovedește o considerabilă înțelegere a raporturilor artei abstracte cu valorile semnului caligrafic; diferențele de tensiune energetică ale traseului instaurator îl ferește de automatisme, de uzura gestuală, care, pentru mulți este drumul cel mai scurt către manierism; Jocul alternativ al „luptei cu materia” pentru urmărire a ideii și reținerea sugestiilor hazardului nu anulează „recitalurile” de virtuozitate, dar nici nu devine scup în sine; sensibila modificare de aspect în functie de variantele cromatice este atent urmărită. Discreția cu care înțelege să-și desfăsoare, netulburat, pledoaria pentru valorile inteligenței, culturii plastice și seriozității profesionale. Devine pentru Bencsik - a-i mai acorda acestuia obișnuitul, formalul certificat de „promisiune” de „speranță” este o perfectă inutilitate - un atu în plus.


Mihai Drișcu - București - 1968
Elogiul, profesionismului